Moromeții Vol I

Originalitatea romanului Moromeții stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale.
Cele două volume conțin povestea unei familii de țărani din Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliștea-Gumești, care cunoaște, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă și simbolică destrămare.
În volumul I satul e înfățișat cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii.

Spre deosebire de înaintași, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în acțiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeții un sat în care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări și unde nu clocotește răzvrătirea. Traiul populației din Siliștea-Gumești nu e ușor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste masură de amărât nu este. Îi apasă pe mulți impozitele, fonciirea și alte neajunsuri dar ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenței.
Siliștea-Gumești este o comună mare, cu două biserici, o școală cu patru sute cincizeci de elevi încriși și vreo șapte învățători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restrânse ale țăranilor și moșia Maricica, vegheată cu strășnicie de un paznic. Afară de bogătașii satului, care au case mari, țăranii ceilalți viețuiesc în case cu două sau trei camere și chiar în bordeie.
Gospodăria Moromeților pare solidă și grija conducătorului ei este s-o mențină intactă. E pentru întâia oară când în literatura română țăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca șansă a fericirii sale, ci de a și-l păstra.