Călătoria unui fiu risipitor • Eseu romanțat asupra neizbânzii

Descoperit după moartea lui N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor i-a surprins pe cei obişnuiti cu volumele de critică literară sau cu accente memorialistice ale acestuia. Departe de a face referire la cunoscutul episod biblic, scrierea e una de ficţiune. Romanul povesteşte călătoria unui „copil modern” în propria familie: un tânăr evreu relatează aventurile rudelor şi prietenilor săi burghezi – personaje ciudate, adesea nu tocmai morale. Acest periplu al protagonistului în căutarea unui timp pierdut e un prilej pentru a descrie fascinante scene de salon, dar şi pentru a satiriza înalta societate.

Început inainte de convertirea autorului la ortodoxie şi finalizat ulterior, Eseu romanţat asupra neizbânzii a fost comparat adesea cu fanteziile narative ale lui Mateiu I. Caragiale sau Ionel Teodoreanu. Structura cronologică şi cugetările despre firea omului, despre idealurile sau temerile sale şi despre felul în care îsi poate depăşi condiţia, anticipează scenariul Jurnalului fericirii.

„Romanul Călatoria unui fiu risipitor surprinde în primul rând scriitura de o modernitate indiscutabilă. Pe de altă parte, acest «roman al tinereţii iudaice» îşi aduce contribuţia la conturarea deplină a unui imaginar al lumii burgheze evreieşti, interbelice, căreia proustianul şi lovinescianul N. Steinhardt i-a aparţinut prin excelenţă. Romanul lui Steinhardt se înfăţişează ca un teritoriu al experimentărilor, unde ironia şi parodia funcţionează ca forme ale sfidării vechiului cod narativ, anunţând, prin discursul indirect liber, subiectivizarea relatării şi înlocuirea aspiraţiei la obiectivitate cu formula magică (mai ales pentru mediul cultural interbelic) a autenticităţii. Risipit în polimorfismul unor segmente textuale cu aspect de fişe de roman, unele datând probabil din perioada «obsedantului deceniu», revăzut şi adăugit mai târziu, după ieşirea din închisoare şi deci după convertirea la ortodoxie, Eseu romanţat asupra neizbânzii situează tehnic lectorul în «anticamera» Jurnalului fericirii, iar spiritual, în zorii paradigmei creştine steinhardtiene.” (Adrian Mureşan)