Numărul zero

In anii ’90, un om de afaceri dubios stringe un grup de ziaristi pentru a pregati un numar de proba – numarul zero – al unui cotidian dedicat mai putin informarii publicului, cit santajului si discreditarilor. Unul dintre redactori, cu vizibile tendinte paranoice, se invirte printr-un Milano halucinant (in imaginatia lui) si reconstituie istoria celor cincizeci de ani trecuti de la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial pornind de la un plan urzit in jurul cadavrului terciuit al unui fals Mussolini. O atmosfera de conspiratie invaluie totul, sint invocate Operatiunea Gladio, loja masonica Propaganda Due, asasinatul papei Ioan Paul I, lovitura de stat a lui Junio Valerio Borghese, CIA etc. Apoi, pe cea mai strimta si mai rau famata straduta din Milano, e descoperit un cadavru, iar intre cei doi protagonisti – un scriitor-fantoma falit si o jurnalista nevoita sa lucreze in presa mondena pentru a-si ajuta familia – se naste o firava poveste de dragoste.

„Odata cu atmosfera specifica romanelor lui Eco, Numarul zero lasa sa se vada, cu o amara eficienta, partea intunecata a vietii Italiei de la inceputul anilor ’90. Povestea e plasata la Milano, in plin scandal Tangentopoli si in mijlocul investigatiilor din ancheta Mani pulite. In haosul politic provocat de aceasta ancheta, un om de afaceri pune pe picioare un ziar gindit sa alimenteze calomnii la adresa adversarilor sai si sa-i santajeze pe potentatii zilei. Ziarul este o masina de improscat noroi cu nimic diferita de ceea ce vedem astazi. Acesta este cadrul in care Eco reconstruieste, urmarind intimplarile prin care trec protagonistii romanului, evenimentele cele mai putrede si intrigile cele mai tulburatoare din istoria Italiei postbelice.“ (Panorama)

„Umberto Eco foloseste anii ’90 ca pe o metafora perfecta a vremurilor noastre. Acei ani reprezinta simptomul de netagaduit al unei maladii grave, de a considera normal ceea ce nu e: ilegalitatile, nenorocirile, comploturile, atentatele cu bomba puse pe seama «rosiilor» cind, in realitate, sint gindite de «negri», cu complicitatea lumii politice care a pastrat intotdeauna tacerea. La rindul lor, ziarele ar fi putut sa dezminta, sa declanseze investigatii; n-au facut-o. S-au retras in umbra, preferind sa-si plece capul in fata patronului.“ (la Repubblica)