Insula cu elice

Prima insulă de care se leagă numele lui Jules Verne este aceea în care a văzut lumina zilei acum 150 de ani, la 8 februarie 1828: Insula Feydeau, limbă de pămînt nisipos prinsă între două braţe ale Loirei, în inima oraşului Nantes. Armatorii şi comercianţii nantezi ridicaseră aici, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, douăzeci şi patru de clădiri somptuoase. Una dintre ele, atinsă de rugina timpului, adăpostea, după un veac, familia încîntătoarei Sophie Allotte de la Fuye care, după căsătoria cu avocatul Pierre Verne, se stabilise provizoriu în apartamentul părintesc.

Dacă ar fi să o credem pe Marguerite Allotte de la Fuye, nepoata scriitorului, în Insula cu elice reapare una dintre reveriile copilăriei lui Jules Verne, de pe vremea cînd îşi imagina Insula Feydeau, smulsă din piloţii care o susţineau de gheţuri sau de revărsările Loirei, plutind pînă la mare şi el fiindu-i Căpitan*. Acest ecou îndepărtat ar fi rămas doar semnul nostalgic al unei vîrste pierdute, dacă nu s-ar fi întîlnit cu pasiunea pentru ştiinţă a scriitorului. Iată una dintre mărturiile posibile. în iulie 1852, revista Musee des familles, la care tînărul Jules Verne începuse să colaboreze cu un an în urmă, publica un text anonim, atribuit de unii cercetători viitorului autor al Călătoriilor extraordinare, deoarece pare să corespundă căutărilor şi aspiraţiilor lui din acea perioadă. Reproducem un pasaj semnificativ: Un anume domn Etzler, care nu vizează decît să supună întregul glob, viaţa omenească în cele mai neînsemnate funcţiuni ale ei, jocului puternic al mecanismelor, care promite să realizeze astfel (...) insule artificiale, impermeabile şi plutitoare, acoperite de pămînt roditor, de arbori şi de flori, plimbînd populaţii întregi de la un continent la altul...» Nu este aici, în germen, ideea Insulei cu elice?

Stimulului sentimental, amplificat de o devorantă curiozitate ştiinţifică, i s-a adăugat experienţa unei călătorii de excepţie, pentru epoca respectivă. Potrivit unei tradiţii familiale, Jules Verne jurase în 1859, zărind pe Tamisa silueta gigantică a lui Great-Easţern, pachebotul transoceanic despre care scriau toate ziarele vremii, că va naviga pe acest colos de oţel îndată ce un mare succes literar îi va fi adus gloria şi bogăţia în 1867, cu banii aduşi de Geografia