説明
Programat initial sa apara in vara lui 1989, Monologul polifonic a fost publicat abia in 1991, la doi ani dupa moartea autorului. In stilul sau caracteristic, N. Steinhardt acopera in eseurile reunite in volum o paleta literara larga, de la SF la generatia interbelica, de la Ion Creanga la Lucian Blaga si Octavian Paler, de la Sarmanul Dionis la La Paradis General si „antiromanul” lui Bedros Horasangian, dar nu ezita nici sa-si exprime opiniile cu privire la libertatea indivizilor si a popoarelor in celebrul text „Suflet de rob (sau taina libertatii)”, care a atras atentia Securitatii.
„La o simpla lectura a textelor Monologul polifonic, trecerea de la recenzare la amintire literara, de la interviu la eseu, de la evocare la meditatie se face fara legatura si fara subsumarea continutului vreunui termen sau concept structurant. Totul e curgere de continut foarte variat. Dar cautarea sensurilor ascunse in spatele cuvintelor, descoperirea unui tilc al faptelor, propunerea unui paradox inimaginabil, creionarea portretelor ilustrilor profesori ori prieteni, tratarea adesea surprinzatoare a subiectelor, stilul deschis si degajat, alaturarea subiectelor foarte diferite si mai ales actualitatea tematica si sinceritatea afirmatiilor ii mediaza cititorului polifonia monologului cultural propus de N. Steinhardt. Ca intr-o sinteza a tuturor scrierilor precedente, volumul, primul publicat postum, dovedeste cu prisosinta ca actul de cultura, unul, isi gaseste in N. Steinhardt interpretul multiplu, ca monologul poate fi, si chiar este, polifonic.” (Stefan Iloaie)
„La o simpla lectura a textelor Monologul polifonic, trecerea de la recenzare la amintire literara, de la interviu la eseu, de la evocare la meditatie se face fara legatura si fara subsumarea continutului vreunui termen sau concept structurant. Totul e curgere de continut foarte variat. Dar cautarea sensurilor ascunse in spatele cuvintelor, descoperirea unui tilc al faptelor, propunerea unui paradox inimaginabil, creionarea portretelor ilustrilor profesori ori prieteni, tratarea adesea surprinzatoare a subiectelor, stilul deschis si degajat, alaturarea subiectelor foarte diferite si mai ales actualitatea tematica si sinceritatea afirmatiilor ii mediaza cititorului polifonia monologului cultural propus de N. Steinhardt. Ca intr-o sinteza a tuturor scrierilor precedente, volumul, primul publicat postum, dovedeste cu prisosinta ca actul de cultura, unul, isi gaseste in N. Steinhardt interpretul multiplu, ca monologul poate fi, si chiar este, polifonic.” (Stefan Iloaie)