Fortăreața digitală

Se spune că, o dată cu moartea, toate lucrurile devin clare. Tokugen Numataka ştia acum că era adevărat. Stând aplecat peste coşciugul depus în biroul vamal din Osaka, simţea un soi de limpezime amară, cum nu mai simţise în întreaga lui viaţă. Reli¬gia lui vorbea despre cercuri, despre interconexiunile vieţii, dar Numataka nu avusese niciodată timp de religie.
Vameşii îi dăduseră un plic cu acte de adopţie şi certificate de naştere.
— Sunteţi singura rudă în viaţă a acestui băiat, îi spuseseră ei. Ne-a fost extrem de greu să vă găsim.
Gândul lui Numataka se întoarse cu treizeci şi doi de ani în urmă, în acea noapte îmbibată de ploaie, la spitalul în care îşi abandonase copilul diform şi soţia muribundă. O făcuse în numele menboku — al onoarei — acum doar un cuvânt fără rost.
Alături de hârtii se găsea un inel de aur. Era gravat cu cuvinte pe care Numataka nu le înţelegea. Oricum, nu mai conta; cuvintele nu mai aveau nici un înţeles pentru el. Îşi abandonase unicul fiu. Iar acum, soarta crudă îi reunise.